Intrebari Frecvente

Culorile vesmintelor în Biserica Ortodoxă

În Biserica Ortodoxă sunt folosite şase culori liturgice: alb, verde, purpuriu (vineţiu), roşu, albastru şi auriu. Recent au început a se folosi şi veşminte de culoare neagră. În unele locuri mai sunt folosite şi culorile portocaliu stacojiu şi ruginiu.

Putem observa că se folosesc aceste culori datorită semnificaţiei lor: „albul” pentru puritatea luminii harului lui Dumnezeu; „verde”, culoarea vieţii, a Sfântului Duh şi a lemnului Sfintei Cruci; „purpuriu” pentru patima Domnului Iisus Hristos; „ruşu închis” pentru sângele lui Hristos şi pentru sângele martirilor; „albastru” pentru Maica Domnului; „auriu” pentru bogaţia darurilor Sfântului Duh şi „roşu deschis” pentru flacăra intensă a Oastei Duhovniceşti. „Negru” este în mod tradiţional culoarea morţii şi a doliului în Apus, spre deosebire de Răsărit unde „albul” este culoarea Adormirii (căci Ortodoxia accentuează Învierea Domnului, nu greutatea şi chinul patimilor şi morţii Domnului, n.t.). În Rusia „roşu” este culoarea bucuriei, strălucirii şi frumuseţii. Nici una dintre acestea nu este scrisă în anumite reguli sau canoane şi, în mod evident, multiplele culori au semnificaţii diferite pentru variile popoare.

Pentru Biserica Ortodoxă, mai ales cea Rusă şi cele influenţate de tradiţia ei, culorile predominante pentru diferitele sărbători sunt următoarele culori:

  1. La Praznicele Mântuitorului, la Sfinţii Profeţi, la Sfinţii Apostoli şi la Sfinţii Ierarhi: „auriu” şi „galben” de toate nuanţele;
  2. La Praznicele Maicii Domnului, la Puterile cele fără de trup (Îngeri) şi la Sfintele Fecioare: „albastru deschis” şi „alb”;
  3. La Praznicele Sfintei Cruci: „purpuriu” şi „roşu închis”;
  4. La Sfinţii Mucenici: „roşu” (În Sfânta şi Marea Joi se poartă veşminte liturgice de culoarea „roşu închis” chiar dacă biserica este înveşmântată în „negru”, iar masa Sfântului Altar se împodobeşte în „alb”, ca semn de aducere aminte a feţei de masă folosită la Cina cea de Taină.)
  5. La Sfinţii Cuvioşi, Asceţi şi Nebuni pentru Hristos: „verde” (De asemenea Intrarea Domnului în Ierusalim, Pogorârea Sfântului Duh şi Sfânta Treime sunt celebrate tot în veşminte „verzi”, de toate nuanţele.)
  6. În Posturi: „albastru închis”, „purpuriu”, „verde închis”, „roşu închis ori sângeriu” şi „negru”. În Postul Sfintelor Patimi veşminte folosite se obişnuieşte a fi cele „negre”. Sâmbetele şi Sărbătorile mari din Postul Mare veşmintele sunt „negre”, dar cu ornamente „aurii” şi de alte culori.

În Biserica Primară nu se purtau veşminte „negre”, deşi clerul monahal purta sutane „negre”. În acele vremuri tot clerul purta veşminte „stacojii” (grena).

În Rusia s-au purtat prima data veşminte „negre” la înmormântarea Ţarului Petru al II-lea (1821). De atunci s-a răspândit purtarea culorii „negre” la înmormântări şi în Postul Mare, ca în tradiţia romano-catolică.

„Albul” este purtat la Praznicele Botezului Domnului (Epifaniei, Teofaniei sau Arătării lui Dumnezeu), Schimbării la Faţă şi Învierii Domnului şi până la odovania lor. În antichitatea creştină la Epifanie se prăznuia şi Naşterea Domnului, însă după separarea celor două sărbători, de Crăciun se poartă „alb” şi din a doua zi de Crăciun până la Bobotează se poartă „auriu”.

În tradiţia moscovită, veşmintele bisericii şi ale clerului se schimbă în „alb” la cântarea Prochimenului din Liturghia Sfintei şi Marii Zi a Sâmbetei (adică înainte de citirea din Apostol, n.t.). „Albul” este purtat până la Utrenia Duminicii Învierii, când sunt schimbate cu cele „roşu deschis” până la odovania praznicului.

În unele locuri din Rusia, „albul” este purtat de la Înălţarea Domnului până la Pogorârea Sfântului Duh, iar în alte locuri se obişnuieşte a se purta culoarea „aurie”.

În zona Munţilor Carpaţi ai ruşilor de la Paşti la Înălţare se poartă numai „alb”, precum şi la înmormântări.

„Verdele” este purtat în unele părţi la Înălţarea Sfintei Cruci. În zona carpato-rusească „verdele” se poartă de la Rusalii la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, precum şi în Sâmbăta Sfântului Lazăr.

„Auriul” este obişnuit a se purta când nu este sfecificată nici o altă culoare.  În unele tradiţii locale „auriul” este purtat în toate sâmbetele, mai puâin cele în care este precizat „albul”.

„Roşu închis ori sângeriu” este purtat în Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, la Crăciun, la Înălţarea Sfintei Cruci şi la praznicele Sfinţilor Martiri..

„Roşu deschis” este purtat la praznicele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, precum şi la Sfinţii Îngeri. La Moscova, în Athos şi la Ierusalim „roşu deschis” este folosit la Paşti şi la Crăciun.

„Albastru” este purtat la praznicele Maicii Domnului, la Întâmpinarea Domnului, la Buna-Vestire şi, uneori, în Vinerea Acatistului din a cincea săptămână a Postului Mare. În zona carpatico-rusească „albastru” este purtat din prima zi a Postului Adormirii Maicii Domnului până la Înălţarea Sfintei Cruci şi chiar la Crăciun.

„Purpuriu” (vineţiu) este purtat în sâmbetele şi duminicile din Postul Mare. În unele părţi „purpuriul” este purtat în zilele de rând ale Postului Mare, iar „auriul” se foloseşte în sâmbetele şi duminicile acestuia.

„Portocaliu” este purtat pe alocuri în Postul Sfinţilor Apostoli, iar în altele de la Sfinţii Apostoli până la Schimbarea la Faţă.

Unde se poate, chiar şi veşmintele din biserică, dvera şi sticla candelelor se schimbă în funcţie de veşmintele sfinţiţilor slujitori.

În tradiţia grecească se obişnuieşte ca dvera şi sticla candelelor să rămână tot timpul „roşii”, în amintirea surpării catapetesmei Templului din Ierusalim la moartea Mântuitorului pe Cruce şi a ouolelor aduse, potrivit tradiţiei, de soţia lui Ponţiu Pilar la Cruce, care s-au înroşit prin picurarea Cinstitului Sânge. Trebuie să menţionîm şi faptul că roşul purpuriu, roşul închis intens este şi culoarea regalităţii, motiv pentru care este folosit la dvera Sfintelor Uşi (pe unde întra şi împăratul Bizanţului spre a se împărtăşii, n.t.)”.

În tradiţia Bisericii Ortodoxe Române se folosesc relativ amestecate ambele variante: ruseşte şi greceşte, precum şi obiceiul local, format prin dotările mai puţin bogate. Strămoşii noştri ce veşminte au avut, pe acelea le-au purtat, iar noi am preluat stăruinţa lor drept tradiţie. Acum se mai observă şi faptul că mulţi slujitori poartă ce veşminte preferă, nu neapărat ce veşminte sunt recomandate!

Măcar acolo unde sunt dotările de rigoare sau unde este posibilitate materială mai bună este de preferat a se urmări şi semnificaţia duhovnicească în purtarea veşmintelor, mai ales a celor liturgice.

Ciprian Dragomir


Originea si vechimea vesmintelor liturgice
Potrivit marturiilor biblice si patristice, vesmintele liturgice intrebuintate astazi in Biserica noastra provin din epoca apostolica, ca o continuare a vesmintelor Vechiului Testament pe care le purtau arhiereii, preotii si levitii la serviciul divin de la Cortul marturiei si apoi la templul din Ierusalim, conform randuielilor prescrise de Dumnezeu lui Moise. Dumnezeu insusi, vorbind cu Moise i-a poruncit sa-l aseze pe Aaron arhiereu al iudeilor, iar pe fiii lui ca preoti, randuind si vesmintele lor corespunzatoare cu care acestia trebuiau sa se imbrace la slujbele aducerii jertfelor. "Sa aduci pe Aaron si pe fiii lui la intrarea cortului adunarii si sa-i speli cu apa. Si luand vesmintele sfinte, sa imbraci pe Aaron, fratele tau, cu hitonul si cu meilul, cu efodul si cu hosenul si sa-l incingi peste efod; sa-i pui pe cap mitra, iar la mitra sa prinzi diadema sfinteniei. Apoi sa iei untdelemn de ungere si sa-i torni pe cap si sa-l ungi. Dupa aceea sa aduci si pe fiii lui si sa-i imbraci cu hitoane; sa-i incingi cu braie si sa le pui turbanele; si-Mi vor fi preoti pe veac. Asa vei sfinti tu pe Aaron si pe fiii lui" (les. XXIX, 4-9). Insa, preotia Vechiului Testament a fost numai umbra sau pre-inchipuirea preotiei Noului Testament (Evr. IX, 10- 14, X, 1) sau a preotiei lui Hristos. Aceasta preotie harica a fost instituita de Mantuitorul nostru Iisus Hristos, prin Sfintii Sai Apostoli, pentru a-I continua in lume dumnezeiasca Sa slujire si lucrare mantuitoare si pentru ca din roadele operei Sale rascumparatoare sa beneficieze tot neamul crestinesc (Ioan XV, 16).

Daca serviciul dumnezeiesc din Vechiul Testament covarsea prin stralucirea si solemnitatea sa toate serviciile lumesti din acel timp, cu atat mai mult, serviciul divin al Bisericii crestine, intemeiat de Mantuitorul Hristos, trebuia sa-l depaseasca pe cel dintai prin maretie, splendoare si frumusete artistica. "Infricosatoare si cu totul cutremuratoare erau si preotia si slujba adusa lui Dumnezeu in timpul legii vechi, inainte de venirea harului... Dar daca te uiti la preotia si slujba adusa lui Dumnezeu acum, in timpul harului, vei vedea ca cele infricosatoare si cele cu totul cutremuratoare ale legii vechi sunt mici si ca in aceasta privinta sunt adevarate cele spuse de Pavel despre legea veche, aceasta, cu toata slava ei, era fara de slava, fata de legea noua din pricina slavei covarsitoare a acesteia" (II Cor. III, 10) spune un mare parinte al Bisericii. Prin urmare, vesmintele liturgice din cultul Legii celei Noi, trebuiau sa se deosebeasca radical de cele specifice cultului Legii Vechi, acestea din urma fiind preinchipuirea celor dintai, asa dupa cum jertfele de la tempul iudaic prefigurau marea jertfa a Fiului lui Dumnezeu de pe Golgota, reinnoita si actualizata astazi in chip nesangeros in jertfa liturgica sau jert-ta euharistica a Sfintei Liturghii. Din aceasta cauza, toate vesmintele preotesti sunt confectionate din materiale scumpe, stralucitoare si impodobite cu semnul Sfintei Cruci (Efes. II, 16) care este marturia concreta a jertfei, a biruintei asupra mortii si a pacatului si totodata cinstea si lauda noastra a crestinilor (Gal. VI, 14).

Un alt temei al utilizarii vesmintelor liturgice in cultul divin al Bisericii crestine il constituie natura si demnitatea sacerdotiului divin. Preotii sunt slujitorii Dumnezeului Celui Prea inalt si ei servesc cele sfinte in numele si cu puterea lui Hristos, izvorul preotiei harice. Ei nu se pot apropia de Dumnezeu decat intr-o dispozitie sufleteasca corespunzatoare cu inaltimea sacerdotiului divin si cu vesminte special adaptate, ca sa fie in concordanta cu aceasta dispozitie si cu importanta misiunii lor sacre.
Desi este incontestabila originea apostolica a vesminelor liturgice, totusi nu avem suficiente argumente despre existenta lor in primele trei secole, datorita persecutiilor dezlantuite de imparatii pagani impotriva crestinilor care au cauzat mari pierderi si deservicii Bisericii: prigonirea clericilor, distrugerea sfintelor locasuri, arderea cartilor de cult, instrainarea si profanarea obiectelor liturgice etc. Mantuitorul nostru Iisus Hristos nu a dat Apostolilor nici o porunca expresa cu privire la vesminte, ci dimpotriva, a recomandat acestora simplitatea imbracamintei (Matei X, 10; Marcu VI, 9). Temeiul teologic al intrebuintarii vesmintelor preotesti ramane tot Vechiul Testament. Ele au intrat in uzul si practica de cult a Noului Testament cu o noua semnificatie, raportata la viata si activitatea Mantuitorului, care asa dupa cum stim, n-a venit sa strice Legea, ci sa o implineasca (Matei V, 17). Oricum, nu incape indoiala ca in epoca primara a Bisericii crestine, clericii se prezentau in fata sfantului altar invesmantati in haine de sarbatoare a caror forma a ramas necunoscuta. Aceste haine se crede ca erau albe sau de culoare deschisa, simbolul nevinovatiei crestinilor si aveau forma unei tunici lungi, iar pe deasupra o mantie greceasca numita felon sau palium. Culoarea alba se pare ca s-a intrebuintat la vesmintele liturgice pana prin secolul IX, cand a inceput sa se introduca treptat si alte culori.

Cea mai veche mentiune despre existenta vesmintelor sacerdotale in veacul apostolic o intalnim in mesajul pe care Sfantul Apostol Pavel il transmite ucenicului sau Timotei, in care il roaga sa-i aduca felonul pe care l-a lasat in Troia. "Cand vei veni adu-mi felonul pe care l-am lasat in Troada, la Carp, precum si cartile mai ales pergamentele" (II Tim. IV, 13). De asemenea, un felon al Sfantului Apostol Pavel s-a aflat in Antiohia, iar despre Sfantul Grigorie Dialogul ni se spune ca avea cu sine o haina preoteasca a Sfantului Evanghelist Ioan, dupa cum istoriceste Diaconul Ioan in cartea a 23-a a vietii acestui sfant ierarh la cap. 59. Incepand cu secolul IV, marturiile scrise despre folosirea vesmintelor sfinte la serviciul divin sunt tot mai numeroase, ceea ce dovedeste ca ele au intrat frecvent in uzul liturgic. Astfel, in cuvantarea tinuta cu ocazia sfintirii unei biserici din Tir, episcopul Eusebiu al Cezareei se adreseaza astfel slujitorilor participanti la acessta festivitate: "O! voi iubitorilor de Dumnezeu preoti imbracati in odajdiile cele sfinte, impodobiti cu cununa cereasca a maririi, unsi cu ungerea cea dumnezeiasca, purtand imbracamintea preoteasca a Duhului Sfant".... Dar un text si mai evident care atesta intrebuintarea vesmintelor sacerdotale pentru savarsirea cultului il gasim in predica ocazionala a Sfantului Grigorie de Nazianz rostita cu ocazia hirotonirii sale in treapta de episcop. Cu acest prilej, sfantul s-a adresat astfel catre episcopul sfmtitor: "Acum ma ungi, sfinte parinte, ma imbraci cu haina lunga si pui pe capul meu cununa".

Istoricul Sozomen ne spune ca vrajmasii Sfantului Ioan Gura de Aur, dupa ce acesta fusese depus din scaun, au intrat in noapea de Pasti in biserica si "au maltratat pe preoti si pe diaconi si i-au scos afara, desi acestia erau imbracati in vesminte sacerdotale". O alta informatie ne-o ofera episcopul Teodoret al Cirului care spune ca imparatul Constantin cel Mare a cumparat vesminte scumpe pentru biserica invierii zidita de el in Ierusalim si a poruncit episcopului Macarie sa le poarte la sarbatoarea Botezului Domnului.

Din cele expuse pana acum, putem conchide, ca in primele veacuri crestine, sfintitii slujitori savarseau serviciul divin imbracati in haine deosebite, consacrate numai in scopul oficierii slujbelor bisericesti. Acestea erau curate, erau haine de sarbatoare, in genere de culoare alba. Unele din aceste vesminte erau confectionate dupa modelul celor din Vechiul Testament, iar altele erau lucrate in concordanta cu intrebuintarea lor in cult si cu intelesul lor tainic (simbolic) care li s-a atribuit in decursul timpului de catre cei mai autorizati interpreti ai cultului. Semnul distinctiv prin care se deosebesc aceste vesminte de hainele obisnuite era chipul Sfintei Cruci brodat sau zugravit pe ele. Cu timpul, o data cu dezvoltarea treptata a serviciului divin si vesmintele liturgice incep sa se diversifice si sa devina mai impodobite, pentru a atrage prin fastul si solemnitatea cultului pe cei inca neconvertiti la crestinism. Asistam prin urmare, la un proces de adaptare, fixare si diferentiere a vesmintelor liturgice in conformitate cu functiunile cultice ale celor trei trepte ale clerului.

Acest proces s-a desfasurat lent si poate fi periodizat astfel: prima epoca cuprinde inceputurile crestinismului si se extinde pana la sfarsitul secolului al IV-lea; a doua epoca se intinde pana in secolul al IX-lea, a treia epoca, pana in secolul al XV-lea, cand avem si primele mentiuni mai detaliate asupra vesmintelor liturgice; a patra epoca se intinde din secolul al XV-lea pana in prezent. Abia in secolul IV se clarifica notiunea de vesminte cu caracter pur sacramental, distincte de imbracamintea obisnuita folosita numai in cultul divin si sfintite printr-un ritual deosebit. Acest fast este confirmat si de Fericitul Ieronim care spune ca "religia dumnezeiasca are un vesmant in sfintele slujbe si altul in relatiile de toate zilele".

Pana in secolul IV intalnim numai trei categorii de vesminte si anume: tunica, stiharul si felonul; incepand din secolul IV intalnim orarul diaconesc, mentionat in canoanele 22 si 23 ale sinodului local din Laodiceea si omoforul arhieresc pomenit pentru prima data cu ocazia lucrarilor Sinodului I Ecumenic de la Niceea (325) cand Sfantul Ierarh Nicolae, dupa ce il infruntase si il palmuise pe ereticul Arie, i se luasera insignele arhieresti: Evanghelia si omoforul, iar dupa scurt timp, insusi Mantuitorul si Maica Domnului i le-au daruit printr-o minune neobisnuita. In secolul VIII in comentariul liturgic al Sfantului Gherman, Patriarhul Consantinopolului, gasim precizate urmatoarele vesminte: stihar si orar pentru diacon; stihar, epitrahil, brau si felonjpentru preoti, si stihar, brau, epitrahil, felon si omo-for pentru arhierei. In opera liturgica a Sfantului Simeon al Tesalonicului (sec. XV)
gasim specificate vesminte noi cum ar fi: manecute pentru preoti si arhierei si celelalte distinctii specifice treptei arhieresti si anume: sacosul sau polistavrosul, bedernita, mantia, toiagul, crucea pectorala si engolpionul. In privinta culorii vesmintelor, la inceput predomina culoarea alba ca simbol al curatiei si al sfinteniei slujitorilor si totodata a cinstei cu care erau investiti acestia, precum si a bucuriei spirituale si a luminii darului Sfantului Duh.

Mai tarziu insa, incepand din sec. IV inainte, au inceput sa fie adoptate si alte culori: cea rosie, simbolizand sangele varsat de Mantuitorul si de sfintii martiri care si-au dat viata pentru credinta si cea neagra sau purpurie specifica zilelor de post si slujbelor funebre, simbolizand cainta si intristarea. Culoarea verde este simbolul nadejdii in dobandirea fericirii vesnice pe care am castigat-o prin mijlocirea Domnului nostru Iisus Hristos si darul Sfantului Duh.

In cultul Bisericii Ortodoxe exista trei categorii de vesminte liturgice corespunzatoare celor trei trepte ierarhice.
a) Pentru treapta de diacon avem aceste vesminte: stiharul, manecutele si orarul.
b) Pentru cea de preot: stiharul, epitrahilul, braul, manecutele si felonul sau sfita.
c) Pentru cea de arhiereu: stiharul, epitrahilul, braul, manecutele, bedernita sau epigonatul, sacosul si omoforul. La
savarsirea serviciilor liturgice arhiereul mai poarta si cateva insigne cum ar fi: mantia, crucea, engolpionul, mitra,toiagul arhieresc.

Arhim. Lect. dr. Vasile Miron

Vesmintele preotesti: istoric si semnificatie

Cealalta treapta clericala, preotia, este o dregatorie mai inalta, o misiune mai grea si plina de raspundere, preotul fiind mijlocitor  intre Dumnezeu si oameni, administrator al harului divin , luminator si povatuitor al credinciosilor pe calea mantuirii. De aceea si starea lui sufleteasca trebuie sa fie in concordanta cu inaltimea sacerdotiului sau, pentru ca in oficiul de liturghisitor, preotul imbracat in vesmantul luminos al bucuriei nu mai vorbeste omeneste, ci dumnezeieste: "Daca vorbeste cineva, cuvintele lui sa fie ca ale lui Dumnezeu; daca slujeste cineva, slujba lui sa fie ca din puterea pe care o da Dumnezeu pentru ca in toate Dumnezeu sa Se slaveasca prin Iisus Hristos, Caruia ii este slava si stapanirea in vecii vecilor" (I Petru IV, 11).

Insasi vesmintele liturgice cu care este impodobit dau preotului maretie, demnitate, prestanta si creeaza acea stare de spirit care il transpune in ordinea sacrului si il introduce in sfera realitatii dumnezeiesti. Vesmintele preotesti sunt in numar de cinci: Stiharul, manecutele, epitrahilul, braul si felonul sau sfita si sunt in stransa legatura cu functia harismatica a preotului, adica cu rolul sau de organ sfintitor al vietii credinciosilor.

"Preotul se imbraca cu cinci vesminte, fiind si el desavarsit si ca unul ce are dar lucrator de sfintire, caci cinci sunt desavarsitele simtiri ale trupului si cinci puteri ale sufletului pe care si preotul le sfinteste, botezand si sfintind pe om".

Vesmantul cel mai important al slujirii preotesti este epitrahilul. Fara epitrahil nici preotul si nici arhiereul nu pot savarsi nici un serviciu religios. Denumirea sa deriva de la doua cuvinte grecesti care explica modul folosirii lui in cult. Cu acest vesmant binecuvinteaza preotul casele enoriasilor cu ocazia molitfei posturilor de peste an si sub poala lui mii de credinciosi si-au gasit alinarea si linistea constiintei cand si-au descarcat sufletul de povara pacatelor in scaunul sfant al spovedaniei. La origine, epitrahilul a provenit din orarul diaconesc trecut peste grumaz si atarnand in jos, cu ambele capete ale acestuia. Talcuind actul liturgic al hirotoniei diaconului in treapta de preot, Sfantul Simeon al Tesalonicului spune ca episcopul hirotonisitor ia in acel momentorarul de pe umarul stang si il pune pe umarul drept in jurul grumazului pentru ca in felul acesta, ambele capete ale orarului sa vina in fata si sa formeze un epitrahil, "ceea ce face ca cel hirotonit sa fie ca intr-un jug". Orarul transformat acum in epitrahil arata semnul preotiei depline, care confera noului hirotonit calitatea si puterea de a savarsi Sfintele Taine. Unii liturghisti afirma ca, "provenienta epitrahilului preotesc din orarul diaconesc arata ca de la preot nu se va lua darul diaconiei si ca el, in lipsa diaconului, indeplineste si functiunea aceastuia", iar altii sustin ca "epi-trahilul tine locul punerii mainilor apostolilor pe capetele credinciosilor, prin care acestia luau Duhul Sfant, de unde vine si uzul de a pune epi-trahilul pe cap, cand se face pentru ei vreo rugaciune".

El simbolizeaza, "jugul cel dulce al lui Hristos pe care il poarta preotul pe amandoua umere" potrivit poruncii Mantuitorului (Matei XI, 29).

Insemnatatea simbolica a epitrahilului se mai desprinde si din rugaciunea ce se rosteste la imbracarea lui: "Binecuvantat este Dumnezeu Cel ce varsa harul Sau peste preotii Sai..." Potrivit acestei formule, epitrahilul simbolizeaza "darul cel de sus", darul Duhului Sfant revarsat asupra preotului pentru a-l invrednici sa slujeasca cele sfinte in Biserica lui Hristos. Toate aceste semnificatii sunt redate si de Sfintii Parinti in comentariile lor. Dupa Sfantul Simeon al Tesalonicului "epitrahilul inseamna darul cel de sus care se pogoara pe cap, ca mirul, precum zice David, care se pogoara pe marginea vesmintelor.

El inseamna si jugul cel bun al lui Hristos, iar precum zic unii inseamna pe Hristos cand il trageau la patima purtandu-Si Crucea pe umeri, ca si preotul s-a invrednicit a lucra Tainele patimii". Dupa Sfantul Gherman al Constantinopolului, epitrahilul inchipuie funia cu care a fost legat Mantuitorul in noaptea arestarii Sale. "Partea dreapta a epitrahilului ne infatiseaza trestia pe care I-au dat-o batjocoritorii in mana dreapta lui Hristos, iar partea cea stanga simbolizeaza povara Crucii purtata pe umerii Lui".

Pentru arhierei, cel mai semnificativ vesmant nu este epitrahilul, ci omoforul pe care-1 pune deasupra epitrahilului cand participa la anumite slujbe bisericesti, in afara Sfintei Liturghii. Peste stihar si epitrahil, preotul si arhiereul se incing cu braul, o fasie de stofa ingusta prelungita la capetecu doua panglici, cu ajutorul carora slujitorii isi strang stiharul imprejurul corpului ca sa fie mai comozi si mai indemanatici in indeplinirea lucrarilor sfinte.

Braul il gasim in intrebuintare si la popoarele antice, in special la cele orientale care purtau vesminte lungi si largi. Originea lui urca pana in epoca Vechiului Testament, avand corespondent intre vesmintele sacerdotale de la cortul sfant, cingatoarea lui Aaron pe care o purta la piept spre a insemna demnitatea si curatia slujirii (les. XXVII, 6, 14, 39). Referindu-se la activitatea mesianica, profetul Isaia ii da o interpretare simbolica si tipologica acestui vesmant: "Dreptatea va fi ca o cingatoare pentru rarunchii Lui si credinciosia ca un brau peste coapsele Lui" (Isaia XI, 5). in viziunea Sfantului Ioan Evanghelistul, descrisa in Apocalipsa (I, 13), "Fiul Omului era imbracat in vesmant lung pana la picioare si incins pe sub san cu brau de aur".

Ca vesmant liturgic, braul a fost introdus in cultul crestin incepand cu secolul V si i s-au atribuit in timp o multitudine de sensuri simbolice. Mai intai de toate, el reprezinta simbolul puterii divine care intareste pe slujitor in savarsirea actelor de cult si a tuturor lucrarilor sfintitoare asa cum reiese din rugaciunea pe care o rosteste atunci cand acesta se incinge cu el: "Binecuvantat este Dumnezeu, Cel ce ma incinge cu putere si a facut fara prihana calea mea, Cel ce intocmeste picioarele mele ca ale cerbului si peste cele inalte ma pune" (Ps. XVII, 35-36). El mai inchipuie taria si virtutea preotului, precum si curatia trupului si sfintirea lui. "Braul este buna frumusete a lui Hristos, care este incins cu puterea Dumnezeirii", dupa cum spune Sfantul Simeon al Tesalonicului: "Braul inchipuie puterea cea de la Dumnezeu ce I s-a dat (arhiereului si preotului) pe mijlocul sau" si totodata "lucrul de slujire, ca cel ce slujeste se incinge si de asemenea, mai arata si curatia care se afla la rarunchi si la vintre". In concluzie, asa cum spune si Sfantul Gherman patriarhul Constantinopolului, "braul pe care il incinge preotul infatiseaza buna-cuviinta cu care Hristos, imparatind Si-a incins puterea mareata a Dumnezeirii", iar dupa unii liturgisti, "el mai inseamna si slujirea lui Hristos care S-a incins cu fota spre a sluji ucenicilor Sai", cand le-a spalat picioarele la Cina cea de Taina (I Ioan XII, 4-5).

Al treilea vesmant liturgic specific numai preotilor este felonul sau sfita. Acesta aminteste de mantaua sau pelerina pe care o purta Mantuitorul si Sfintii Apostoli si care la evrei si in lumea greco-romana era in uz general ca un supravesmant iara maneci care acoperea tot corpul, cunoscut sub numele de asa-zisa toga antica. Disparand cu vremea din vestimentatia zilnica, felonul s-a pastrat numai intre vesmintele liturgice ale slujitorilor bisericesti. Nu se stie exact timpul in care felonul a fost scos din uzul profan si a devenit vesmant consacrat sfintilor slujitori. Este posibil ca acest proces sa se fi desfasurat lent si nu in mod uniform peste tot. in perioada dintre secolul V si pana in secolul XV, felonul era un vesmant comun atat preotilor cat si arhiereilor de toate gradele (episcopi, mitropoliti, patriarhi).

Incepand cu secolul XI, feloanele apar ornamentate cu cruci. Dupa marturia Sfantului Simeon al Tesalonicului, felonul epis-copilor era impodobit cu o cruce, iar cel al mitropolitilor si al patriarhilor cu mai multe cruci, primind denumirea de polistavros. In reprezentarile picturale de la biserica Sfantul Nicolae Domnesc din Curtea de Arges zidita in secolul XIV apar zugraviti episcopi imbracati cu astfel de feloane.

La inceput, culoarea felonului a fost alba, insemnand "curatia, sfintenia si imbracarea dumnezeiestii slave, caci Dumnezeu este lumina si se imbraca cu lumina ca si cu un vesmant". Neavand maneci el mai inchipuie si hlamida rosie cu care a fost imbracat Mantuitorul in curtea lui Pilat in semn de batjocura (Matei XXVII, 38), iar pentru ca acopera tot corpul simbolizeaza puterea cea atotcuprinzatoare si atotpurtatoare de grija a lui Dumnezeu, cu care El imbraca si pe preoti ca slujitori ai Sai.

Ca si celelalte vesminte preotesti si felonul are o insemnatate simbolica raportata cu precadere la patimile, moartea si invierea  Mantuitorului. El inchipuie patimile Mantuitorului, Care prin suferintele Sale a indeplinit dreptatea vesnica eliberand pe oameni din robia pacatului si a mortii. "Faptul ca preotii umbla deschisi cu feloanele arata ca si Hristos, pornind spre rastignirea pe Cruce, tot asa isi purta Crucea Sa", spune un mare interpret al Liturghiei Ortodoxe. De aceea, pe spatele felonului se brodeaza sau se aplica, de regula o cruce inflorata, incadrata intr-un cerc sau intr-un chenar.

Felonul simbolizeaza harul, puterea, dreptatea si sfintenia lui Dumnezeu asa cum reiese din formula pe care o rosteste preotul slujitor inmomentul imbracarii cu el: "Preotii Tai, Doamne, se vor imbraca intru dreptate si cuviosii Tai, intru bucurie, se vor bucura, totdeauna..." (Ps. CXXXI, 9). El mai inseamna si haina lunga a botezului, purtata de neofiti, adica a celor de curand botezati care au fost renascuti "prin apa si prin duh" (Ioan III, 5) la viata cea noua in Hristos, caci dupa liturghistii mai noi, "felonul este icoana vietii, adica: a intruparii, a patimii si a invierii Domnului nostru Iisus Hristos (momente) ce se pomenesc si se innoiesc la Sfanta Liturghie. Bucuria invierii se inchipuie prin campul alb al felonului, intruparea se arata prin semnul Vitleemului la poale, iar patima si moartea lui Iisus Hristos se inchipuie prin crucea de la spate".

Frumusetea si importanta simbolismului liturgic al sfintelor vesminte ne dezvaluie sublimitatea si maretia misiunii sacerdotale de care preotul trebuie sa fie patruns si sensibilizat pana in adancul constiintei sale. Din respect si evlavie fata de cele sfinte el trebuie sa se prezinte in sfantul altar intr-o tinuta vestimentara demna, decenta si cuviincioasa, imbracat in odajdii curate, integre si ingrijite, iar cat priveste oficierea slujbelor, este dator sa le savarseasca dupa toata randuiala, calm, linistit, degajat, cu inima sincera si iubitoare, cu fata senina si duh umilit, partcipand efectiv la ele cu toata fiinta si traind momentul sacru cu toata intensitatea si caldura sufletului, incat fiecare clipa de rugaciune sa constituie pentru el si pentru credinciosii sai o treapta de inaltare spirituala spre piscurile cele mai inalte ale trairii duhovnicesti.

Arhim. Lect. dr. Vasile Miron

Vesmintele diaconesti: istoric si semnificatie

Cel dintai vesmant sacerdotal comun celor trei trepte clericale este stiharul. Acesta este un vesmant lung, cu maneci largi care acopera tot corpul de la grumaz pana la picioare, asemanator tunicilor greco-romane si vesmintelor preotesti din Vechiul Testament. Dupa constructie, el corespunde tunicii lui Aaron, pentru care motiv si Biserica crestina l-a insusit de timpuriu in cultul ei. La inceput se confectiona din lana si era de culoare alba, insemnand curatia si nevinovatia vietii si bucuria spirituala a persoanelor sfintite. Denumirea de stihar deriva de la verbul grecesc crtiza) care inseamna a umbla cu tact si cu masura, "pentru ca stiharul fiind lung, pana la pamant, ca si tunica lui Aaron, face ca persoana invesmantata cu dansul, sa umble regulat in timpul serviciului divin si nu cum s-ar intampla". In cultul divin, stiharul nu se foloseste decat la oficierea Sfintei Liturghii, cu exceptia stiharului diaconesc, care trebuie imbracat ori de cate ori acesta slujeste si este mai gros si mai ornamental decat cel preotesc.

In primeleveacuri crestine, stiharul se confectiona dintr-un material alb, din care motiv se mai numea si alba. Astazi se confectioneaza mai ales din material de culoare galbena sau rosie, simbolizand sangele Domnului varsat pe cruce pentru mantuirea noastra. "Stiharul alb inchipuie stralucirea dumnezeiestii lumini, iar raurile (care impodobesc materia stiharului) inchipuie sangele si apa care au curs din dumnezeiasca coasta a Domnului". Unii liturgisti sustin ca stiharul trebuie confectioant din "materie alba stralucitoare, sau din panza de in inalbita pentru ca el reprezinta mai intai de toate giulgiul cel curat, cu care s-a infasurat Dumnezeiescul trup al Mantuitorului cand s-a pus in mormant".

Dupa Sfantul Simeon al Tesalonicului, "stiharul alb inseamna lumina lui Dumnezeu si curatia", adica, pe de o parte, simbolizeaza "lumina cea stralucitoare a Dumnezeirii lui Hristos, care s-a vazut la slavita Sa schimbare la fata pe muntele Taborului si a facut hainele Lui albe ca lumina", iar pe de alta parte curatia vietii sacerdotale, asa cum reiese din continutul rugaciunii pe care o rostesc slujitorii in momentul imbracarii: "Bucura-se-va sufletul meu intru Domnul ca m-a imbracat cu vesmantul mantuirii si cu haina veseliei m-a impodobit" (Isaia LXI, 10). Textul rugaciunii exprima nu atat sensul de imbracare, cat mai ales acela de acoperire cu podoaba nevinovatiei si curatiei vietii pentru momentul sublim al slujirii sale.

Cand il raportam la functiunea diaconului in cult, stiharul reprezinta stralucirea si curatia spirituala a ingerilor, fiindca in oficiul lor liturgic diaconii inchipuie pe ingerii care s-au aratat in vesminte albe stralucitoare la invierea Domnului (Luca XXIV, 4) si in momentul inaltarii Sale la cer (Matei XXVII, 2).

La preoti, "stiharul alb arata felul de viata stralucita a preotului", iar la arhierei semnifica "imbracamintea cea luminata a nestricaciunii si a sfinteniei, curatia si luminarea lui Iisus si stralucirea si curatia ingerilor". Daca este de culoare alba inseamna lumina lui Dumnezeu si curatia vietii lui Iisus pe care trebuie sa o imite slujitorul, iar daca este de culoare rosie, simbolizeaza "patima cuvantului Care S-a intrupat si si-a varsat sangele pentru noi".

Al doilea vesmant liturgic specific numai diaconilor este orarul. El are forma unei fasii lungi de stofa brodata cu ornamente (cruci, ingeri, floricele), care se poarta pe umarul stang, atarnand in fata si in spate, peste stihar. Cea mai veche marturie despre intrebuintarea orarului in cult o intalnim in canoanele 22 si 23 ale sinodului din Laodiceea (364), in care se specifica ca acest vesmant este distinctiv si exclusiv diaconilor si ca ipodiaconilor, anagnostilor (citetilor) si psaltilor nu le este ingaduit sa-l poarte.

Materialul din care se confectiona se pare ca era din panza de in. In prezent, el are de obicei culoarea stiharului diaconesc si se confectioneaza din aceeasi stofa ca si stiharul.

Cat priveste originea si semnificatia simbolica, i s-au dat mai multe interpretari, derivate fiecare in parte din etimologia cuvantului. Dupa unii, denumirea de orar ar proveni de la termenul latinesc os, oris, care inseamna gura, fiindca "la inceputul crestinismului, orarul era o fasie de stofa, pe care diaconul o tinea pe umar cand impartasea pe crestini si cu ea stergea pe fiecare din cei cuminecati".

Dupa unii canonisti ortodocsi, cum ar fi Teodor Balsamon si Matei Vlastare, denumirea orarului ar deriva de la verbul grecesc opdco (a vedea, a observa), pentru ca cei ce poarta orarul trebuie sa fie cu luare aminte la cele ce se intampla in sfantul locas si la savarsirea Sfintelor Taine. Cea mai plauzibila explicatie acceptata in unanimitate de aproape toti liturgistii, este aceea ca termenul de orar provine de la verbul latinesc oro, orare (a se ruga), fiindca prin acest vesmant se dadea semnalul inceperii rugaciunii obstesti, credinciosii fiind atentionati in acest moment, prin ridicarea in sus a orarului tinut de catre diaconi cu cele trei degete ale mainii drepte.

Practica aceasta este preluata din cultul Vechiului Testament, unde mai marele sinagogii, dupa ce citea cateva fragmente din Lege, din profeti sau din psalmi, ridica in sus o bucata de panza, stand in pozitie verticala pe un loc inalt, pentru ca poporul, avertizat prin acest semn, sa exclame de fiecare data cuvantul: "Amin". Cu acest scop a fost introdus orarul in Biserica crestina. El a reprezentat la inceput acea panza subtire, alba, ingusta si lunga, pe care o purtau diaconii in mana pentru a da semnalul la rugaciune si pentru a atrage atentia sfintitilor slujitori asupra momentelor importante ce urmau sa decurga in randuiala lucrarilor si slujbelor sfinte din cadrul serviciului divin public.

Reprezentand o distinctie a treptei ierarhice a diaconiei, "orarul inchipuie darul si puterea care s-a dat diaconilor de a face rugaciunile ecteniilor".

Dupa opinia celor mai autorizati specialisti, orarul este pus in analogie cu chipul si slujirea ingerilor care zboara neincetat in jurul tronului ceresc, slujind Domnului. "Dupa parerea Sfantului Ioan Gura de Aur si a altor Parinti ai Bisericii, orarul la diaconi se aseamana cu aripile ingerilor si inseamna pregatirea slujitorului la implinirea voii lui Dumnezeu". Acelasi lucru il spune si Sfantul Simeon al Tesalonicului, referindu-se la forma si simbolismul orarului. El afirma ca "orarul arata firea cea nevazuta a ingerilor si atarnand pe umeri insemneaza aripi; pe el este scris intreit sfanta cantare a ingerilor (Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Savaot...)".

In timpul Sfintei Liturghii, inainte de ecfonisul "Sa luam aminte Sfintele Sfintilor", diaconii isi incruciseaza orarul inchipuind pe serafimii cei cu cate sase aripi care "cu doua aripi isi acopera fetele lor, cu doua picioarele, iar cu doua zburand, striga: Sfant, Sfant, Sfant"... Reprezentand simbolic pe heruvimi si pe serafimi, care se apropie cu teama si cu sfintenie de tronul lui Dumnezeu, diaconii arata si ei la randul lor, ca se apropie de momentul solemn al impartasirii cu inima smerita si neprihanita, cu curatie si sfiala, cu temere de cele sfinte si cu sufletele patrunse de semnificatia adanca a Tainelor celor sfinte, asemenea ingerilor maririi care slujesc cu frica si cu cutremur inaintea scaunului Celui Preainalt.

Sfantul Gherman al Constantinopolului afirma ca "orarul arata smerenia lui Hristos pe care a dovedit-o la spalaraea picioarelor ucenicilor".

Din categoria vesmintelor comune celor trei trepte ierarhice mai fac parte si manecutele. Ele se prezinta ca doua mansete cu care slujitorul strange marginea manecilor stiharului pentru a usura flexibilitatea mainilor. Neavand un corespondent intre vesmintele slujitorului din Vechiul Testament, manecutele au fost introduse destul de tarziu in cultul crestin, mai mult din motive de ordin practic, pentru a nu-i stanjeni pe slujitori in indeplinirea actiunilor rituale in timpul Sfintei Liturghii.

In legatura cu originea lor, cei mai multi specialisti inclin sa creada ca ele au evoluat din garniturile sau benzile de broderie cu care erau impodobite manecile stiharului, in special al arhiereilor. Cu timpul, aceste garnituri s-au detasat de manecile stiharului, capatand o forma distincta si devenind un vesmant independent de acesta, avand aspectul unor mansete care servesc la strangera marginilor stiharului, iar la diaconi a reverendei. Acesita din urma le imbraca numai cand participa la oficierea Sfintei Liturghii. Faptul ca diaconii nu prezinta manecutele, spre a fi binecuvantate de catre preot sau arhiereu, odata cu stiharul si orarul este un indiciu ca ele sunt de origine mai noua, iar in perioada cand nu se generalizase inca la toti slujitorii, nici Liturghierele nu prescrisesera indrumari si rugaciuni speciale pentru ele. Cea dintai mentiune despre existenta si folosirea manecutelor in forma si denumirea de azi o avem din anul 1054, in scrisoarea patriarhului Petru al Antiohiei catre patriarhul Mihail Cerularie al Constantinopolului, in care se precizeaza ca dreptul de a purta manecute le revine numai arhiereilor, iar preotilor si egumenilor nu le este ingaduit sa le poarte.

Abia dupa anul 1400 s-a permis sa fie folosite si de preoti, iar incepand din sec. al XVI-lea si de diaconi.

Cat priveste semnificatia simbolica, manecutele inseamna puterea lui Dumnezeu care intareste pe cei ce savarsesc cele sfinte asa cum reiese din rugaciunea ce se rostese la imbracarea cu manecuta dreapta: "Dreapta Ta, Doamne, s-a preaslavit intru tarie, mana Ta cea dreapta a sfaramat pe vrajmasi si cu multimea slavei Tale ai zdrobit pe cei potrivnici".

Unii talcuitori ai cultului spun ca manecutele ne amintesc de legaturile cu care au fost legate preacuratele maini ale Domnului nostru Iisus Hristos in timpul sfintelor sale patimi cand a fost purtat in procesiune de la Ana la Caiafa si la curtea judecatorului Pilat, iar "snururile (cu care se strang ele la maneci) simbolizeaza sangele care a curs din coasta lui Hristos de pe Cruce".

Ambele semnificatii simbolice le intalnim si in opera liturgica a Sfantului Simeon al Tesalonicului care spune astfel: "Manecutele inchipuiesc lucrarea lui Dumnezeu cea atotfacatoare... si legaturile mainilor Mantuitorului cu care legat fiind, a fost dus la Pilat".

Din cele relatate pana aici, rezulta ca invesmantarea sacra constituie un moment solemn in cadrul cultului divin public ortodox si acest ritual reflecta cat se poate de fidel raportul existent intre harul sfintitor transmis prin Taina Hirotoniei si formele concrete de manifestare ale cultului. De aici deriva si grija deosebita fata de vesmant in sine si pregatirea corespunzatoare pentru momentul invesmantarii, ca forma de cult.

De fiecare data cand se invesmanteaza, diaconul trebuie sa aiba in minte si in suflet sensul adanc si semnificatia simbolica a slujirii sale, care este asemenea celei ingeresti, iar sfintele vesminte care il acopera reprezinta podoaba curatiei harului.

Arhim. Lect. dr. Vasile Miron